Singurătatea fără ţărm în care
Te simt din când în când cum vii
Şi-apoi te zbaţi să te desprinzi?
ana blandiana

Am început cu puţin, nici măcar vină,
Un gest nefăcut, un zâmbet muşcat,
Şi ce hecatombe de dragi cadavre acum -
De bună voie, de bună voie, de bună voie
ana blandiana

Inima apoi mi s-ar topi,
Şi n-aş mai iubi,
Şi n-aş mai urî,
Şi nici o suferinţă nu m-ar atinge,
Şi lumea ar spune:
"Ce fără inimă este fata aceasta!"

Tu nu ştii dacă trebuie să mulţumeşti
Sau să plângi
Pentru fericirea aceasta
ana blandiana

Philosophy goes to the movies

When the child was a child, it was the time of these questions:
Why am I me, and why not you? Why am I here and why not
there? When did time begin, and where does space end? Isn’t life
under the sun just a dream? Isn’t what I see, hear and smell only
the illusion of a world before the world? Does evil actually exist,
and are there people who are really evil? How can it be that I, who
I am, didn’t exist before I came to be and that someday the one
who I am will no longer be the one I am?
Wings of desire (movie)

And one way
of thinking about philosophy is that it is what happens when we deliberately
stand back from our ordinary habits and familiar routines, look at the world
afresh, and systematically try to answer questions like these.

Overall then, philosophy can be thought of as reflection on the basic
frameworks in terms of which we think about the world and ourselves. It
both critically examines existing frameworks of thinking, and plays a role in
creating new ones. Out of such philosophical questioning and reflection come
very general ways of making sense of our situation, various philosophical
accounts of the world and ourselves.

To do philosophy is above all to philosophize, to think about things
rather than simply take them for granted

marin sorescu

- Ştii să faci harta marilor noastre speranţe?
- Da, din baloane colorate.
La fiecare vânt puternic
Mai zboară câte un balon.
(la lectie)

Tot plâng o lacrimă
Care nu vrea să pice,
Oricâtă opintire.
(lacrima)

Când se dă leacul unei boli
Toţi cei care au pierit de acea boală
Ar trebui sa învie
Şi să-şi trăiască în continuare
Restul de zile
Până la îmbolnăvirea de o altă boaşă
Al cărei leac n+a fost încă descoperit
(leac)

Ne spălăm cu clăbucul tău, soare,
Săpunul nostru fundamental,
Pus la îndemână
Pe poliţa cerului.
Întindem mereu braţele spre tine
Şi ne frecăm bine cu lumină,
De ne dor oasele de-atâta fericire./
Deocamdată nu ştim de unde să luăm
Şi cele mai bune prosoape -
Şi ne ştergem pe faţă cu moartea.
(matinala)

Ai intrat în inspiraţia mea de astăzi
Ca un microb frumos,
Şi sunt fericit
Fiindcă îmi place aerul tandru
Din jurul tău.

Acum îmi vei circula nestingherită
În Univers,
Şi în fiecare zi îmi vei trimite
Câte-o stare sufletească
În loc de scrisoare.

Cred că uneori voi fi trist
Ca un elefant otrăvit de un fluture,
Şi te-aş da afară
Dar nu voi şti unde să te găsesc:
Tu îmi vei fi când într-o mână,
Când într-un ochi, ori pe frunte,
Când într-un gând.
(microb frumos)

Nu mai faceam minuni sistematic,
Imi placeau minunile ocazionale.
Ajutam o zebra sa-si intre in dungi,
Indreptam un batran de sale.

Unii credeau ca-mi pierdusem puterea
Aceea grozava si minunata
Si ma incercau cu invierea,
Omorandu-ma scurt, dintr-o bucata.
(minune-i si moartea)

M-ai privit in ochi
Dar ce sa vezi?
In emisfera mea
Tocmai se facuse noapte.
(ne cunoastem)

Nu mai finisez nimicul
Cu-a mea viata trecatoare.
Sa ma scol in zori de zi
Sa-i dau lustru cu o floare?

Sa ma finiseze el.
El, in moartea ce nu trece,
Descantandu-mi vesnic floarea
C-un izvor de apa rece.
(nimicul)

Uneori ma apuca din senin
O pofta grozava de injurat.
Dumnezeii tai de viata
De tinerete
De batranete
De fericire
De iubire
De casatorie
De ideal.
(nudism)

Eu eram şi unul şi celălalt:
Am privit în fântâna sufletului
Şi m-am văzut rătăcind
Între obtuz şi isoscel.
Am avut totuşi curajul
Să trag o perdea între mine şi eu.
O perdea mare, împădurită.
Şi cerul s-a umplut deodată de cozi de păun.
Cine ştie, poate că erau stele?/
Apoi mi-am luat din cui
Paloşul versului şi am plecat
Pe străzile oraşului
Să râcâi
Umbra pomilor de pe trotuare.

Ca să fie mai multă lumină.
(o noapte ca o piatra despletita)

Ochii mi se măresc tot mai mult,
Ca două cercuri de apă,
Mi-au acoperit toată fruntea
Şi jumătate din piept.
În curând vor fi tot atât de mari
Ca şi mine.

Mai mari decât mine,
Mult mai mari decât mine:
Eu nu voi fi decât un punct negru
În mijlocul lor.
(ochii)

Opreşte!
A răcnit sufletul,
Opreşte să mă dau jos!
Sunt sătul de-atâtea corvezi,
De-atâtea determinări, obligaţii şi legi,
Eu am fost făcut să fiu liber.
- Nu pot să mă opresc,
I-a răspuns pământul,
(Pământul din mine),
Dă-te jos din mers,
Dacă-ţi dă mâna
Şi fă-o chiar acum,
Când eu o să virez
Spre scârbă şi tină.
Dă-te jos în cer,
Prietene de-o viaţă,
Te iau când revin.
(opreste)

Uneori noaptea -
târziu după miezul nopţii
şi numai miercurea -
îi revenea vederea.

Era ca şi cum
ar fi răsărit brusc o stea,
numai şi numai pentru el:
o lumină mare, dulce, catifelată,
o candelă ca pentru prunci,
o lumină cum ar fi aureola din jurul sânului sfânt.
O lumină extraordinară!

Ştia că nu va dura mult.
Şi ca să aibă o mărturie,
lua creta pusă la-ndemână,
se ducea drept la perete
şi scria pe el: " Văzut".
Mergea apoi la uşă şi scria pe ea:
" Văzută".
La fereastră: " Văzută".
Pe cuier: " Văzut".
Pe duşumea: " Văzută".

Bifa ca la un inventar aprig
obiectele din odaia orbirii sale.
Chiar pe mâna în care ţinea de obicei toiagul
cu care pipăia, scrijelea febril:
" Azi pe data de cutare am zărit clar
această mână"
apoi se culca, ostenit.

În zilele următoare
era un orb normal, un orb fericit,
pentru că toate lucrurile printre care
bâjbâia
le ştia văzute.

Şi continua să fie un orb fericit, fericit
până când se ştergea creta.
(orbul)

Pana la un punct
Somnul e regenerare,
Daca-l depasesti -
E putrezire.
(pana la un punct)